Biserica Ortodoxa Romana si Unirea Principatelor

Unirea celor doua Principate extracarpatice prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, pe 5 si 24 ianuarie 1859, in Adunarile elective prezidate de mitropolitii Sofronie Miclescu al Moldovei, respectiv Nifon al Ungrovlahiei, reprezinta o incununare a unui intreg proces de desteptare nationala si de cristalizare a ideii de natiune, la care Biserica ortodoxa, parte a poporului pe care il pastorea, a contribuit in mod exceptional.

Imposibilitatea unei „desteptari politice“ in teritoriile locuite de romani care se aflau la intersectia celor trei imperii rasaritene va duce la o desteptare culturala prin descoperirea unitatii de religie, de limba, de obiceiuri, a originii latine a limbii si populatiei romane din jurul arcului carpatic. In acest context, Biserica din cele doua tari, in principal prin ierarhii ei, se va implica in impunerea ca limba de cult a limbii romane, in bisericile de mir si in manastiri, prin tiparirea de carti de cult si de zidire duhovniceasca pentru credinciosii sai, prin deschiderea si administrarea unor scoli in care se preda in limba materna.

Implinirea acestui deziderat nu a fost posibila in 1848-1849, cand este mentionat ca unul dintre obiectivele principale ale miscarilor revolutionare din cauza contextului international, armatele otomane si tariste patrunzand si ocupand teritoriile locuite de romani. Situatia se va schimba dupa 1856, cand in urma razboiului pierdut de Rusia, protectoratul exclusiv al acesteia este inlocuit cu cel colectiv al puterilor europene. Prin Tratatul de la Paris se prevedea organizarea unor alegeri pentru formarea unor adunari reprezentative ale intregii societati, care sa aduca la cunostinta statelor europene dorintele si problemele natiunii romane.

Numar pagini: 432
Format: 18x25
Anul aparitiei: 2019

OPINIA CITITORILOR