Cararea sufletului

Se intampla tot mai rar, in literatura contemporana, sufocata de artificialitate si nocive imitatii, sa ne intalnim cu acei curajosi creatori care au capacitatea sa-si dezveleasca miezul launtric fara teama de a se expune unor judecati critice nedrepte. Adriana Badilescu este, fara indoiala, unul dintre acestia. Ea scrie marturisindu-ne ca poezia ii asigura hrana interioara suficienta arderii pe unicul rug care ne este dat, fie ca-l meritam, fie ca nu: propria existenta.

Si o face pentru a aduce prinos de recunostinta oamenilor care i-au dat viata si care i-au condus pasii prin primele lumini intrezarite dupa umbra genezei, invocati adesea cu gesturi ritualice in cartea de fata, mama si bunicul, cei care au ajutat-o, de-a lungul atator ierni si primaveri, sa transforme copilul odinioara inaltand zmeul abisal in codana cu par balai care isi descopera uimita frumusetea si o duce cu sine mai departe spre varsta intelepciunii… Versurile ei se remodeleaza apoi intr-o autentica si delicata Cantare a cantarilor, ai carei mire si mireasa se intalnesc domestic si se regasesc in adevarul fiecarei clipe petrecute impreuna, in linistea tainei care-i uneste si ii ocroteste deopotriva. Cu o singura precizare: tabloul este atat de gingas completat de figura celei careia creatoarea i-a dat viata, inchizand astfel perfect cercul indatoririlor sfinte pe care sufletul, nepervertit de rautatea celorlalti, a reusit sa le infaptuiasca. Scrie mai apoi intru neuitarea generatiilor ce vor veni, de la care clameaza aceeasi generozitate si puritate a trairii duratei…

Cararea sufletului este in fond o inspirata calauza. Cu o metafora sadoveniana pe care poeta o reia, o creanga de aur, in afara de timp. Asemenea iubirii de care musteste, cartea aceasta ne opreste din fuga pe potecile noastre ocolitoare, aratandu-ne ca aceasta este singura cale pentru ca sa-ntarim vesnicia luminii ce ne-a fost data… - Livia IACOB

OPINIA CITITORILOR