Asteptind-o pe Sara

Asteptind-o pe Sara

Dar sa las consideratiile introductive si sa vin in miezul lucrurilor, adica la romanul de fata. Despre care spun, inainte de altceva, nu doar ca mi-a placut, ceea ce nu necesita argumente!, ci si ca este un roman foarte bine scris si foarte bine construit, ca beneficiaza deci de o arta a compozitiei – esentiala in cazul oricarui roman – rara, situata foarte aproape de zona, la fel de rara, a desavirsirii. in ce ma priveste, cred ca este cel mai bun roman – si citesc romane! – dedicat crizei de la patruzeci de ani a barbatului, cumva similara crizei de la treizeci de ani a femeii, de care a dat sama acum mai bine de o suta de ani Balzac. Nu spun ca tema n-a mai fost explorata, spun doar ca niciodata – ca om care a trecut prin ea! – nu mi s-a parut a fi atinsa atit de exact, in intreaga sa complexitate si ambiguitate. in fond, povestea poate sa para simpla – un barbat de 44 de ani si o spre-femeie de 17 si tot ceea ce se intimpla intre ei. Daca o sa exclamati Lolita, desigur ca o sa va inselati. Pe de o parte, chiar daca scris de un barbat, in romanul citat esentiala e eroina, si doar prin contaminare personajul masculin principal. Pe de alta, Nelia Dor, care e Roxana, care este intemeitoarea primului roxanat s.a.m.d., nu este totusi o nimfeta, ci deja o femeie, chiar daca foarte tinara, parind inca si mai tinara daca alaturam virsta sa virstei personajului masculin. in fine, aceasta fabuloasa intilnire amoroasa este pretextul/prilejul reamintirii lantului de femei cu care i s-a intersectat viata pina in momentul pe care il definim ca prezent. Si astfel sosesc in memoria personajului si in mintea noastra Mordelia, Mellisa, Sara Blu – cea care da si titlul romanului –, Ravi, asupra careia voi reveni, s.a.m.d. E chiar tusant cum gestul erotic de azi zguduie memoria si readuce in actualitate femeile de ieri si alaltaieri. insa nu doar acest procedeu, cumva al incapsularii, al „matrioskai“, confera farmec romanului. El este, pe deasupra, foarte viu, foarte bine scris. E o aglomerare, nu de idei, care l-ar fi trasnformat in ceva uscat si, probabil, tezist, ci de senzatii. Toate simturile, vazul, auzul, mirosul, gustul, tactilitatea sint puse in miscare, detaliile realiste, ale lumii exterioare – o evocare scurta a mineriadei, a parlamentarismului bastinas etc. – aduc „carnea si singele“ necesare oricarei fictiuni adevarate. Haulica spune „oamenii trebuie sa traiasca cu toate cele cinci simturi“ si are dreptate. As adauga doar ca si scriitorii trebuie sa procedeze aidoma, iar autorul nostru o si face. De altfel, cind este vorba despre dragoste – si despre asta este vorba! – ar fi si absurd sa raminem in lumea acorporala a ideilor. Amorul platonic nu exista nici macar la Platon!“

OPINIA CITITORILOR