Alice in Tara Minunilor

Alice coboara in vizuina iepurasului

Incepuse a se plictisi de–a binelea Alice, de cand tot sedea pe mal langa sora ei si n–avea ce face. Incercase de vreo doua oua ori sa se uite in cartea pe care o citea sora–sa, dar n–avea nici un haz: nici poze, nici dialog! „Ce rost o fi avand o carte fara poze si fara dialog?” se intreba Alice. 

Si chibzuia in gandul ei (cat se putea chibzui pe o zi de arsita ca asta, care te facea sa tot picotesti si sa ti se impaiejeneze gandurile) daca placerea de a impleti un sirag de margarete merita osteneala sa se ridice si sa culeaga margaretele. Cand, deodata, un Iepuras Alb, cu ochi de margean, alerga chiar pe langa ea. 

Pentru atata lucru n–avea de ce sa te prinda mirarea; si Alice nu prea se mira nici cand il auzi pe Iepuras bombanind: 

– Vai, vai, vai! Am sa intarzii! 

(Cand se gandi mai tarziu la intamplarea asta, isi dete seama ca s–ar fi cuvenit sa o mire, dar in clipa aceea ii parea totul foarte firesc). Insa cand Iepurasul, nici mai mult nici mai putin, scoase un ceasornic din buzunarul vestei, se uita la el si–apoi isi iuti fuga, Alice se repezi in picioare; caci ii daduse prin gand, cu iuteala fulgerului, ca n–a mai vazut niciodata iepure sa aiba vesta cu buzunare si nici ceas pe care sa–l scoata din buzunar; si, curioasa foc, o lua la fuga peste camp, pe urmele Iepurasului, ajungand tocmai la timp ca sa–l vada cum dadea buzna intr–o vizuina maricica de sub niste tufisuri, unde pieri. 

Intr–o clipa, hop si Alice dupa el in vizuina! 

Coborase fara sa–si puna cat de cat intrebarea: cum va iesi oare de acolo? 

O bucata de drum, vizuina iepureasca o duse pe Alice drept inainte ca printr–un tunel, apoi o lua brusc la vale, dar atat de brusc, incat Alice n–avu vreme nici o clipita sa se gandeasca a se opri; se trezi lunecand in jos, ca intr–o fantana foarte, foarte adanca. 

Fie ca era o fantana foarte adanca, fie ca Alice cadea foarte, foarte incet, oricum, avu timp, in cadere, sa priveasca pe indelete in juru–i si sa se intrebe cu mirare ce–avea sa urmeze. Mai intai incerca sa priveasca in jos, spre a se lamuri unde va ajunge, dar era prea intuneric ca sa poata deosebi ceva; apoi se uita la peretii fantanii si baga de seama ca erau acoperiti de rafturi cu provizii si de etajere cu carti; ici si colo vazu harti si tablouri agatate de piroane. 

In trecere, lua de pe un raft un borcan, cu o eticheta pe care scria: DULCEATA DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamagire, cand il deschise, il gasi gol. Nu vru sa–i dea drumul, de teama sa nu omoare pe cineva dedesubt, si izbuti sa aseze borcanul intr–un alt raft, pe langa care luneca. 

„Ei! gandi Alice. Dupa o cadere ca asta, nici c–o sa mai mi pese cand m–oi da de–a dura pe scari! Cat de viteaza o sa le par celor de–acasa!... Eh! De–acu', chiar daca as cadea de pe acoperis, n–as mai zice nici carc!” (Si foarte probabil ca spunea adevarul). 

Cadea, cadea, cadea. Oare n–avea sa se mai opreasca nicicand?...” 

OPINIA CITITORILOR