Escroc SRL (Roman) - C. G. Balan

„Escroc SRL este un roman al peripetiilor unui tanar plecat ilegal din Romania, care isi aranjeaza situatia in Occident prin tot soiul de malversatii, de la despagubiri pentru accidente de masina simulate la fraude in cazinouri si chiar spargeri de banci. Lui Marcel, protagonistul romanului, i se asociaza in aceste operatiuni alti doi conationali, Mario si Adi, alcatuind un trio memorabil de«gangsteri», nonsalant si inventiv, in care fiecare isi pune amprenta propriei personalitati. Naratiunea alerta, cu o atenta documentatie faptica, face lectura fluenta si agreabila. Nu in ultimul rand, contribuie la reusita romanului autenticitatea vocii narative, la persoana intai. Marcel nu e doar un escroc dornic de inavutire rapida. Optiunea lui, a unui ins cu un intelect deloc marginit, se sprijina pe o filozofie de viata ale carei radacini transpar din secventele retrospective ale copilariei si adolescentei eroului, petrecute in tara.“ (Liviu PAPADIMA)

Volum castigator al Concursului de Debut Literar UniCredit (roman), editia a VI-a, 2013

„Finalizat in aproximativ doi ani (inceput la Paris, continuat la Bucuresti, apoi in Ottawa), Escroc SRL este bazat pe fapte reale. La inceputul anilor '90, Marcel Zisu paraseste tara ilegal. Dupa douazeci de ani de peregrinari revine in satul bunicilor sai, fara sa stie prea bine de ce. Amintirile despre personajele care i-au animat copilaria il tintuiesc la o masa de scris. Satul este de altfel pustiu. Un refugiu perfect pentru un lup singuratic. Escroc de profesie, Marcel porneste acum in prima si singura intreprindere serioasa a vietii... O spovedanie contra cronometru. O confesiune ce trebuie finalizata in sase saptamani. Va fi acum, intr-al doisprezecelea ceas, onest pana la capat, sau aceasta confesiune este doar o ultima escrocherie, o escrocherie in care Marcel Zisu si-a pus gaj sufletul?“ (C. G. BALAN)


C. C. Balan s-a nascut in 1972, in Bucuresti. Obtine licenta in cadrul Universitatii de Constructii Bucuresti, apoi diploma de master in ingi nerie mecanica la Ottawa University, in 2004. Incepand cu acelasi an, publica editoriale satirice in diverse ziare ale comunitatii romanilor din Canada - tara in care a emigrat imediat dupa terminarea facultatii. In prezent este pe punctul de a termina un al doilea roman. Ca autori preferati ii enumera pe Vargas Llossa, Orhan Pamuk, Kafka si Bulgakov.

"Reclamele ne-au facut sa visam la toale misto si masini tari, ne-au fortat sa acceptam joburi pe care le uram, ca sa cumparam rahaturi care nu ne trebuie. Suntem copiii pierduti ai istoriei, oameni buni. Nu avem scop sau un loc definit. Nu avem nici un razboi mare. Marele nostru razboi este spiritual,.. marea noastra recesiune este viata de zi cu zi. Cu totii am fost crescuti in fata televizorului, facuti sa credem ca intr-o zi vom fi milionari, actori celebri si staruri rock. Dar nu vom fi... Ne dam seama incet de asta. Si suntem foarte, foarte otticati."

Fight Club

1

Lasand falsele modestii la o parte, sunt meticulos, inteligent si imi place lucrul bine facut, dus pana la capat. Cred ca as fi reusit in orice domeniu daca n-ar fi fost marea mea deficienta, o adevarata pacoste de altfel, care te face complet inutilizabil in societatea complexa in care traim. Nu-mi place sa fiu condus si nu suport sa conduc pe nimeni. Chiar si cand lucrez cu cineva, prefer s-o fac in sistem de colaborare. Oricine este liber sa vina cu idei si nimeni nu are ultimul cuvant. Uneori situatiile pot fi atat de complexe, incat, o spun fara infatuare, te poti simti ca un general pe campul de lupta. Sau ca un regizor de platou. Functie pe care mi-o voi asuma, atata timp cat voi crede ca eu sunt cel mai in masura s-o exercit. Sunt pregatit sa ma dau la o parte si sa ma inclin in fata altuia mai bun, daca o astfel de persoana ar aparea. Nu l-as privi cu invidie, ci cu multa usurare.

Singura recompensa pe care o am este satisfactia lucrului bine facut. Sunt de parere ca prada trebuie impartita egal, pen tru a evita crearea unor animozitati, care pot fi extrem de dauna toare spiritului de echipa. Trebuie sa stii sa controlezi totul, in asa fel incat toata lumea sa se miste conform planului. Nu numai tu sau oamenii tai, dar, la fel de important, si cei pe care urmeaza sa-i pacalesti. Asta inseamna, desigur, ca trebuie sa stii exact cum vor reactiona, sa anticipezi situatiile ce pot aparea. Trebuie sa vii cu o strategie diferita pentru fiecare posi bila reactie pe care o poate avea cel pacalit, pentru ca el nu poate asculta de ordinele tale, ci se va misca in parametrii in care a fost programat sa se miste de recurenta situatiilor anterioare. Am descoperit cu placere ca, de cele mai multe ori, functionarul

7

de rand reactioneaza mai degraba ca o masina decat ca o fiinta dotata cu inteligenta. Nu accept lipsuri in tabara mea, dar stiu sa identitic neglijente si sa trag foloase, atunci cand de cealalta parte apar erori favorabile mie.

Incompetenta lor este aliatul meu numarul unu.

Desigur, nu pot sublinia indeajuns de bine importanta covarsitoare pe care o detine tactica. Circula insa o vorba: cu o strategie buna si o tactica slaba, inca ai sanse de reusita. Pe cand cu o strategie proasta si o buna tactica de implementare cu sigu ranta siarsesti la zdup. In zona tactica se simte controlul situatiei. Simti inamicul, simti lupta. Este lupta ta! Dar este foarte posibil ca batalia sa fie pierduta din cauza celui care s-a uitat prea mult pe harti si a luat anumite decizii slabe. Sau e posibil ca batalia sa fie castigata in aceeasi zona. Pentru ca trebuie sa existe un cen tru de comanda. Cineva care sa ia decizii, sa puna cap la cap informatii, sa spuna in ce directie trebuie sa se mearga.

In mare masura am gasit ca ocupatia de escroc mi se potrivea ca o manusa. Cred ca pot spune, rara sa exagerez, ca a scos tot ce aveam mai bun din mine. Este o ocupatie cu grad mare de risc, de nespusa responsabilitate. Daca dai gres, iti pierzi liber tatea. Spre deosebire de multi dintre colegii mei de breasla, care prin strategii slabe sau planuri prost concepute au umplut inchisorile Europei, eu am la activ un CV perfect. Destui bani in cont si cazier inexistent.

Partea placuta este ca te afli in continua miscare, calatoresti, vezi lumea, cunosti civilizatii diverse. Germani, olandezi, fran cezi, italieni... Toti sunt europeni si totusi atat de diferiti unii de altii! Strabati tari, orase, la pas sau in masina, in cautare de oportunitati. Mici brese in sistemele de securitate din ce in ce mai evoluate si din ce in ce mai greu de penetrat. O provocare continua. Trebuie sa te autoperfectionezi din mers, ca in orice alta meserie, cu diferenta ca aici nu exista cursuri de specializare. Este un domeniu in care trebuie sa fii autodidact ca sa poti evolua. O sa spui ca invatam metodele unii de la altii, dar nu este adevarat. Sau poate c-o fi, in cazul furturilor banale, de care orice gainar cu opt clase este capabil. Pe cand cel care pune la

8

punct un sistem elaborat de escrocherie face tot posibilul sa pastreze secretul, asa cum fac si eu. Pentru ca, din pacate, nu se poate obtine patent pentru un anumit tip de escrocherie, chiar daca smecheria este suta la suta originala, iar creatia iti apartine in totalitate (desi poate ar trebui). Odata ce sistemul este descoperit, va fi imediat copiat, devenind in scurt timp inutilizabil. Dar sistemul nu face doi bani daca cel care incearca sa-I puna in aplicare nu dovedeste curaj, prezenta de spirit si spontaneitate. Intentionat am lasat la urma ultima si poate cea mai importanta cerinta: calmul. Nervii de fier sunt o necesitate, fara de care pur si simplu nu poti dormi. Te-ai zvarcoli in pat, trezit de zgomotul unei sirene ce nu exista. In timp, asta poate lasa urme adanci in comportament. Cearcanele, privirile lurisate, mersul adus din umeri - de animal haituit si bolnav - vor face parte din tine. Vor deveni greu de inlaturat fara tratamente psihiatrice, iar astea te pot goli rapid de bani. Devii vizibil de la o posta. Suspect doar pentru ca arati ostentativ altfel decat ceilalti din jurul tau.

Nu sustin ca am devenit complet imun la tot acest stres, dar m-am invatat sa traiesc relativ confortabil asa.

Ratasem prima ocazie buna s-o sterg chiar in vara lui '90, cand Italia a organizat Campionatul Mondial de Fotbal. Prinsesem ideea din zbor, fara sa reusesc s-o pun la timp in apli care. N-aveam ce-mi reprosa, pentru ca de-abia scapasem din armata. Pana sa-mi pice fisa, pana sa obtin pasaportul"in regim de urgenta", se ajunsese la sferturile de finala. Asteptarea pen tru o viza de Italia era de minimum doua saptamani si costa o groaza. Daca se aproba. Pentru asta, trebuia sa-I convingi pe ala cu stampila ca ai la ce te-ntoarce, Serviciu bun, parinti bol navi, un apartament. Eu n-as fi putut bifa la nici una, deci oricum n-as fi avut sanse prea mari. Mai tarziu aveam sa intalnesc baieti plecati din promotia '90. Li se spunea cei cu campionatul.

- Cum ati plecat?

9

- Cu campionatul.

Astia - primii de-au plecat - fusesera norocosi. Faptul ca nu s-au mai intors i-a atentionat pe italieni ca aprobarea vizelor pentru Europa de Est trebuia facuta mai atent.

Apoi, ma luasem cu altele. Facultate, petreceri, sesiuni. Pana cand daduse boala-n mine. Ajunsesem sa sufar de-o maladie grava, aproape incurabila. Mi se pusese pata sa plec. Aveam balcanofobie. Pare un moft, dar e o boala grea, al carei remediu nu sta la indemana oricui. Ca sa ma fac bine, trebuia sa trec frontiera, si nu mai era de-ajuns sa treci cu bine granita noastra. Trebuia sa treci cu bine si granita lor. Pentru asta era nevoie de o viza pe pasaport - o chestie a dracu' de greu de obtinut cand esti nascut in Balcani. Nemtii din fosta RFG se uitau crucis spre puhoiul fratesc aducator de saracie ce se revarsa dinspre RDG-ul proaspat alipit. In general, occidentalii nu sa reau in sus de bucurie ca le vin straini din fostul bloc comunist. Ca ce chestie!? Era democratie peste tot. Vechiul motiv - teroa rea - nu mai exista.

Voiam totusi sa vad cum e dincolo si n-avearn chef sa ard aiurea gazul vreo douazeci de ani, ca sa se indrepte lucrurile sau pana-mi dadeau ei viza! S-astepte cine are timp! Eu prefer sa calc in picioare regulile care nu-mi plac.

A urmat incercarea esuara din plafonul vagonului de Viena. Pe perioada vacantei muncisem doua luni pe santier, ca sa fac rost de ceva bani. Asa cunoscusem un tip cu doi ani mai mare ca mine, pe nume Sergiu. Sergiu avea trecere de baiat bun la toate. Adica in caz ca inginerul-sef dorea un nes, Sergiu stia sa frece nesul cel mai bine. Insa la fel de bine stia sa segmenteze cilindri la Daciile uzate ale intreprinderii si sa ghiceasca pe care bucatarese le poti ciupi de fund in spatele cantinei fara sa pri mesti o palma. Ramanea insa neintrecut in arta de a scoate"chestii" peste gard. Rulmenti, motorina, truse de scule.

Sergiu avea la activ Turcia, pe care o facuse de cateva ori, si Ungaria, o singura data, dar de-ajuns cat sa fie incomparabil mai umblat decat mine. Stia ca in Turcia mergeau bine rulmentii.

10

La intoarcere venise cu un sac plic cu blugi. In Ungaria mersese bine sticlaria, iar la intoarcere adusese electronice. Planuia sa scoata destula motorina din intreprindere cat sa mai faca o data Ungaria, fara cheltuieli de transport.

Eu vizam destinatii mai"exotice". Austria, Germania, Italia sau Franta. Stiam din scoala ceva germana si franceza, iar italiana toata lumea spunea ca se invata din mers, ca doar sun tem latini. Voiam sa ajung chiar la pomul laudat. Chiar la sursa. Fara planuri concrete."Doar sa ajung acolo, ca vad eu... ce, imi spuneam.

Mai la pauza de masa, mai la o bere, am ajuns in timp sa-i inoculez si lui ideea asta de calatorie excentrica. Usor-usor a inceput sa se gandeasca si el in directia asta. Sergiu era un tip extrem de bine conectat, cu foarte multe relatii: ii numea pe toti cei superiori ierarhic"maistre", iar pe toti ceilalti"bai, tam plare". In adancul sufletului era un aventurier, ca si mine. In plus, intuia ca Austria si Germania aveau un potential de tacut bani inzecit, fata de Ungaria si Turcia lui. I-a luat exact doua saptamani pana s-a intors la mine cu un zambet surescitat si-un plan concret.

- Bai tamplare, vrei Austria? Te duc in Austria!

Planul lui era simplu si se baza pe ajutorul unui var de-al doilea care lucra impiegat de miscare la gara Basarab. Era locul in care stationau vagoanele speciale de Viena, pana cand se ali pe au la garnitura rapidului de Timisoara. In ziua Z, pe la cinci dimineata, ne-am prezentat amandoi in spatele biroului lui varu-su, Fara nici o vorba, am fost condusi printre liniile de cale ferata, pana in depou. Acolo ne-am urcat intr-unul din vagone. Varu-su a inchis bine usa vagonului, dupa care m-a intrebat cati ani am.

- Douasdoi! am spus.

- Douasopt sa fi avut macar, si urcam si eu cu voi. Da'

mie mi-a trecut timpul!

Apoi a desurubat o placa din plafon, ne-a tinut scara si ne-a ajutat sa ne urcam.

11

- Atentie, ca n-am insurubat bine ultima placa, sa nu va asezati pe ea, ca nu va tine. Asta-i iesirea! Sa-mi trimiteti o vedere din Viena! Bafta!

In spatiul ingust in care ne varaseram, era loc doar cat sa stai intins. La lumina lanternei, nu puteai inainta decat serpeste, folosind palmele, talpile si mici contorsionari ale corpului. Nu puteai sa ridici capul mai mult de vreo cincisprezece centimetri. Mai mult si ai fi izbit plafonul. Din acelasi motiv nu puteai sa indoi complet genunchii. In ce-l priveste pe varul lui Sergiu, realizam ca nu numai varsta I-ar fi impiedicat sa ni se alature, ci si burta. In afara de cabluri electrice, nu era loc decat pentru calatori din categoria semiusoara, Slabanogi ca mine si ca Sergiu. Incercam sa ma foiesc cat mai putin, pentru ca orice miscare doar starnea praful aiurea. Aerul era si-asa la limita respirabilului.

Sergiu nu parea prea OK. La inceput doar se foia. Apoi a inceput sa injure. Aleseseram sa stam cap la cap, pentru ca doar asa am fi putut vorbi, fie si in soapta. O idee proasta, caci puti nul aer din jurul capetelor noastre era solicitat de plamanii a doua persoane. Timpul trecea greu si nici macar nu plecaseram!

- Al dracu' dric, nu se misca odata! a rabufnit intr-un final.

- Calmeaza-te, omule. Imediat plecam.

- Bai, tamplare, cat ai zis ca dureaza toata chestia?

- Vreo saispe ore, dintre care opt o sa dormim...

- O sa ne ia dracu' in saispe ore!

Spre ora noua, cand vagoanele au inceput sa fie deplasate spre restul garniturii, amandoi eram deja fleasca. Apa aveam indeajuns, luaseram, bine-nteles, si niste sticle goale de plastic. Nu voiam sa se alarmeze vreun idiot pentru ca s-ar scurge urina din tavan.

Surpriza urata, la care nu ne asteptaserarn, era caldura cuplata cu spatiul mic. Scopul plafon ului nu era numai de acces la firele electrice. El mai avea un altul si mai important: acela de spatiu-tampon pentru izolare termica. Intre cei de de desubt, care platisera bilet, si soarele ce incepea sa bata in aco peris se afla acest"pod" al trenului, care avea scopul de a opri

12

din caldura. Porniseram intr-o calatorie in conditii extreme, pentru care nu ne antrenaseram deloc. In plus, nu ne aleseseram cea mai buna perioada a anului. Era inca al dracului de cald! Fuseseram inconstienti, ce mai!

Respirand a mia oara acelasi aer imbacsit, incercam totusi sa nu ma gandesc deloc la situatia aiurea in care ma aflam. Ma fortam sa ma imaginez intins comod, pe o bancheta. Ca si cum as fi urmarit toata scena de undeva de sus, din vreun avion privat. Cred c-am stat vreo juma' de ora in avionul ala din capul meu, pana cand au inceput sa ma bruieze de jos zgomo tele primilor pasageri. Ca sa treaca timpul, am spionat coridorul de dedesubt printr-o gaura de vreo doi milimetri pe care ne-o racuse varul lui Sergiu cu burghiul.

M-am concentrat atent pe fiecare nou-sosit. Din franturile de conversatie care ajungeau la mine, incercam sa ghicesc cine erau si cu ce se ocupau nababii aia cu bani de bilet si de viza. Chiar incepusera sa ma prinda fandoselile"figurantilor" de sub noi, cand l-am auzit pe Sergiu suierandu-mi langa ureche.

- Marcele, eu nu mai pot, ba! Trebuie sa ies, si repede!

- Ce, esti nebun?! Trenul merge, daca iesi acum ne umfla

politia! Respira adanc, nu te panica!

- Incerc sa stau pana opreste trenul! a gemut.

Primul meu drum spre Occident a durat sub o ora. Pleca seram la 9: 00 din Bucuresti. La 9: 45 am sarit din tren, in Videle. Sergiu s-a lasat pe panoul ala slabit, pana l-a rupt. A cazut pe culoar, intr-un nor de praf, din fericire rara sa aterizeze pe vreun calator ghinionist. M-am tarat si eu repede spre deschizatura. M-am aruncat cu capul inainte in jos, prin gaura. Un colt de cornier m-a taiat adanc de-a lungul antebratului, dar n-am simtit decat mult mai tarziu. Adrenalina imi oprise orice durere. Laudaroasa maritata cu un austriac si pianistul cu concert la Viena - a caror conversatie fusesem nevoit s-o intrerup atat de brusc - ne urmarisera stupefiati de la ferestre. Am auzit un controlor fluierand, dar nu stiu daca ne urmarea pe noi, pentru ca la viteza aia n-aveai timp sa privesti in urma.

13

Am reusit sa parasim cu bine zona garii. La intors, am tacut autostopul. Luaseram frica trenului...

Dar o zgarietura la mana nu te poate descuraja cand mergi pe douasdoil La cateva saptamani dupa incercarea esuara din plafonul rapidului de Viena, m-am hotarat sa apelez la singura cunostinta pe care o aveam"afara". Un fost amic cu care ma intersectasem in armata, aflat la momentul respectiv in Suedia. Un tip super de treaba, insurat cu o suedeza - poate o sa va povestesc detalii ceva mai tarziu, fiindca stiu cat sunteti de curiosi cand vine vorba de cum se poate pune laba pe-o pipita ca lumea.

Practic, m-am milogit sa ma invite doua saptamani la ei, de Sarbatori. Asa am ajuns sa ma imbarc in cursa spre Stockholm, cu un bilet dus-intors, la care n-aveam sa folosesc intorsul. Dar a dat mai multa credibilitate fictivei mele repatrieri. Indeajuns cat s-o faca pe functionara de la ambasada sa-mi dea viza, dupa ce citise invitatia de la Dan Paun.

Pentru biletul de avion, care costase cat cinci salarii medii pe economie, ma imprumutasem la matusa-mea. Am plecat doar c-un rucsac de buna calitate. De marime mijlocie, usor, compact si impermeabil, era singurul meu lucru de valoare. Asta pentru ca rucsacul este mai mult decat un bagaj, este cartea de vizita a calatorului. Poate mai important ca un pasa port - care nu e vizibil tot timpul. Deci nu-l alesesem"made in Germany" dintr-un moft. In rucsac aveam o geaca de iarna impermeabila, un sac de dormit de buna calitate, doua brichete, multe harti, o foaie de cort, un briceag multifunctional, un dictio nar german, o lanterna, un radio portabil cu baterii si Siddhartha de Herman Hesse in limba originala. O carte minuscula, ideala pentru cineva care vrea sa pozeze in tanar venit la studii, vorbi tor de germana.

Primul contact cu Occidentul mi-a luat rasuflarea ca un cot in plex. Totul era imaculat. Strazi curate, arhitectura cu gust, oameni imbracati si-n alte culori decat gri sau bej. Orasul era lu minat feeric, de parc-ar fi fost zi. Era totusi patru dupa-masa...


Format: 13x20 cm
An aparitie: 2013
Pagini: 504