Hotararile CEDO in cauzele impotriva Romaniei - 2011 (Analiza, consecinte, autoritati potential responsabile - volumul VII)

Volumul cuprinzând hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţate în cauzele împotriva României în anul 2011, ca şi primele 6 volume (1998-2010), acoperă o necesitate de mare importanţă în viaţa judiciară, în primul rând, în activitatea autorităţilor publice precum şi în mediile universitare, relevând un interes general semnificativ pentru întreaga societate.

De la început, observăm cu plăcere că “materia primă” este rânduită cu pricepere şi cu migala judecătorului devotat misiunii sale şi încadrată în tiparele textelor Convenţiei, respectând cu fidelitate dispozitivul fiecărei hotărâri.

Aceasta ordine metodică face ca accesul la temele şi hotărârile interesate, în mod concret, să fie facil şi rapid, iar publicarea la începutul acestui an a tuturor hotărârilor contra României, pronunţate în perioada ianuarie-decembrie 2011, de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, este merituoasă şi lăudabilă pentru tinerii judecători, coordonaţi de domnul judecător Dragoş Călin, cât şi pentru Editura Universitară, sub auspiciile prof. univ. dr. Mihai Şandru.

Promptitudinea elaborării şi publicării acestui volum, în continuarea celorlalte, rezolvă, pentru viaţa judiciară, legislativă şi executivă, problema informării operative asupra jurisprudenţei recente a Curţii, în condiţiile în care, de regulă, publicarea obligatorie în Monitorul Oficial a acestor hotărâri se face cu foarte mare întârziere.

Remarcabile, sunt, însă, observatiile şi concluziile, relevând  cele mai semnificative rezolvări şi considerente din hotărâri, pe care, autorii punând în valoare cultura lor asupra dreptului European al drepturilor omului şi a jurisprudenţei CEDO, le integrează armonios şi elocvent în acest tezaur de jurisprudenţă.

Dar, concluziile nu se opresc numai aici; adevăratul lor merit şi marea utilitate stau în evaluarea cauzelor care au generat încălcările stabilite de Curte, punând în evidenţă cu exigenţă şi imparţialitate, imperfecţiunile şi gravele disfuncţii de ordin legislativ, judiciar şi din practicile administraţiei publice precum şi unele din soluţiile adoptate în anul 2011.

Constat ca în concluzii se formulează clar şi răspicat câteva observaţii (pe care le-am făcut şi noi încă din august 2003, în mod repetat în numeroase lucrări şi luări de poziţie) vizând probleme structurale şi de o profundă gravitate, frecvent subliniate în hotărârile Curţii:

- ”România este printre puţinele state din Europa fără un cadru legislativ” privind existenţa unei proceduri interne de recurs efectiv pentru asigurarea termenului rezonabil de judecată a cauzelor, ceea ce a relevat şi Raportul Comisiei de la Veneţia”;

- “Practica judecătorească neunitară a instanţelor judecătoreşti reprezintă, fără îndoială, o problemă de sistem sancţionată frecvent de Curte (hotărârea Zelca şi alţii din 6 septembrie 2011), un instrument eficient fiind recursul în interesul legii, a cărui compatibilitate cu garanţiile din art. 6 par. 1 depinde de  “promptitudinea cu care este folosit şi de claritatea conţinutului hotărârii date”;

- ”Soluţiile Curţii din cauzele Mihăieş şi Senteş, pronunţate la 6 decembrie 2011, extrem de importante pentru instanţele interne, sunt de natură să pună capăt controversei legate de respectarea drepturilor garantate în contextul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar” şi altele.

Relativ la aceste două decizii, însă, apreciem că recunoaşterea, de principiu, a marjei naţionale de reglementare, nu poate fi “discreţionară”, ci ea trebuie să fie exercitată în acord cu principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii; aşa fiind, în cele două cauze, Curtea a constatat că statul român nu a depăşit marja de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor garantate ale individului, întrucât măsura reducerii salariului  lunar cu 25%, pe o durată de timp scurtă, de numai 6 luni (3 iulie - 31 decembrie 2010), în scopul asigurării echilibrului bugetar şi în circumstanţele speciale de criză economico-financiară, nu a fost o sarcina disproporţionată şi excesivă pentru reclamanţi.

Numai astfel, soluţiile Curţii sunt şi pot rămâne de principiu, fiind aplicabile doar în asemenea circumstanţe şi cu respectarea criteriilor jurisprudenţei CEDO relative la interpretarea art. 14-15 din Convenţie şi, ca atare, la aplicarea art. 53 din Constituţia României, relative la restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale. Or, Curtea nu a ascultat sau nu a vrut să audă de faptul că aceste restrângeri, în realitate, s-au aplicat nelimitat şi în mod definitiv, cu nesocotirea Legii nr. 118/2010, declarată constituţională tocmai pentru că restrângerea (reducerea) era limitată la o perioadă de numai 6 luni. De asemenea, Curtea a inserat în considerentele deciziei Mihăieş şi Senteş o simplă trimitere la hotărârea din cauza Mureşanu c. României (din 15 iunie 2010, nr. 12821/05), în care ingerinţa relativă la salariul neacordat a fost calificată ca o încălcare a art. 1 par. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

 Un capitol important şi foarte bogat în date actualizate este acordat în concluzii “efectelor” hotărârii pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României, formulându-se limpede observaţia că “până în prezent (după 1 an şi 4 luni) nu au fost adoptate măsuri legislative cu caracter general” impuse de aceasta hotărâre, ceea ce accentuează starea de incertitudine şi depresie socială constantă de mulţi ani şi relevă sentimentul că soluţiile eventuale ce vor  fi luate de puterea executivă şi cea  legislativă nu vor putea satisface exigenţele Curţii şi nici aşteptările justiţiabililor.

În sfârşit, cu privire la activitatea CEDO din anul 2011, concluziile sunt meritorii căci ne înfăţişează principalele elemente şi date statistice de natură a edifica pe cititor asupra rolului acestei instanţe europene, care, datorită volumului exagerat de mare de cauze este, în fapt, blocată şi se prezintă ca fiind “victima propriului succes”.

A devenit o problemă pentru europeni să accepte că la Curte se respectă cu fidelitate drepturile fundamentale, procedurile garantate de Convenţie, în condiţiile în care întreaga procedură este internă şi “invizibilă”, se păstrează tăcerea ani la rând şi, apoi, se pronunţă o decizie de inadmisibilitate, fără cale de atac, după 7-10 ani, de “arhivare” a cererii se judecă, în sfârşit şi se constată încălcarea de către o instanţă naţională a dreptului la un proces într-un timp rezonabil (care a judecat în 6 ani, de exemplu un litigiu privind asigurări sociale şi pensii) sau a dreptului la un proces echitabil ori a unui drept salarial, ş.a.

Ca fost judecător la această instanţă europeană, în perioada când Curtea era “sesionară” şi funcţiona încă filtrul Comisiei, cunosc eforturile ce s-au făcut în interiorul mecanismului CEDO, dar, prea puţin s-a realizat relativ la viitorul clar şi eficient al Curţii, mai ales în circumstanţele noi, în care, Uniunea Europeană va deveni probabil în scurt timp “Înalta parte” la Convenţie şi se va supune jurisdicţiei Curţii.

prof. univ. dr. MARIN VOICU,
primul judecător al României la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului

OPINIA CITITORILOR